Se afișează postările cu eticheta Memoria focului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Memoria focului. Afișați toate postările

joi, 6 ianuarie 2011

Obârşia focului în miturile Americii precolumbiene

De la iarba uscată va lua foc şi iarba verde.
(Proverb african ajuns în America o dată cu sclavii).

Nopţile erau de gheaţă, pentru că zeii luaseră cu ei focul. Frigul le tăia oamenilor carnea şi cuvintele. Ei se rugau, tremurând, cu glasul spart; dar zeii se făceau că nu aud.

Într-un târziu, zeii le-au înapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie şi au înălţat cântece de mulţumire. Dar puţin după aceea, zeii au trimis ploaie şi grindină şi au stins văpăile.
Zeii au vorbit şi au cerut: ca să merite focul, oamenii trebuie să-şi deschidă pieptul cu pumnalul de obsidian şi să-şi ofere inima.
Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofrandă sângele prizonierilor şi, în felul acesta, au scăpat de frig.
Cakchiqueles nu au acceptat însă preţul. Indienii cakchiqueles, primii dintre quechua şi moştenitori ai mayaşilor, s-au strecurat prin fum, cu pas uşor, au furat focul şi l-au ascuns în peşterile lor din munţi.

Din „Memoria focului” de Eduardo Galeano, 1988

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Pasărea de foc

Iată un subiect foarte interesant, care a înflăcărat imaginaţia omului, de-a lungul timpurilor, pendulând între legendă şi realitate. Pasărea de foc are un loc special pentru umanitate, fiind prezentă pretutindeni sub diverse identităţi.
Pasărea Phoenix
Cea mai cunoscută dintre toate este pasărea Phoenix cunoscută din Orientul Mijlociu până la Mediterana şi Europa. Potrivit mitologiei greceşti, pasărea Phönix este de o frumuseţe neasemuită, care nu moare niciodată, ci se mistuie în flăcări, renăscându-se din propria cenuşă. Longevitatea ei este extraordinară, fiind diferită de la autori la autori:  între 500 şi 13.000 de ani. Este o specie unică.
Pasărea Phoenix
Ea seamănă, ca formă, cu vulturul, dar se deosebeşte de acesta prin penajul spledid colorat, cu pete de purpură şi aur (două culori nobile şi cu o evidentă semnificaţie simbolică), ceea ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun. Hesiod afirmă că durata de viaţă a păsării Phoenix este de 957 de ani.
În lucrarea „Istorii”, Herodot descrie Phoenix ca având pene aurii şi roşii şi apărând în Egipt o dată la 500 de ani.

Atunci când lunga sa viaţă este pe terminate, ea îşi simte sfârşitul, îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie şi, apoi, dă foc cuibului, arzând odată cu el. Din cenuşa rămasă se naşte o altă pasăre, de aceeaşi specie.
Aceasta o îngroapă pe cea care i-a dat viaţă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou, după care îl duce la sanctuarul din Heliopolis.
Se spune că acest ou a plutit pe Oceanul Primordial.

În „Idile”, Claudius Claudianus portretizează astfel pasărea Phoenix: „Ochii săi scânteiează de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă întunericul nopţii o lumină senină, picioarele îi sunt roşii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi este împodobită cu pene aurii.”


Pasărea Phoenix la egipteni
În unele mituri cosmogonice egiptene, pasărea Benu este fiinţa cea mai bătrână din lume.
Când prima bucată de pământ ieşise din apele întunecate ale Haosului, strălucitoarea pasăre Benu coborâse pe movila primordială. Ţipătul ei era primul sunet auzit vreodată. Cele mai timpurii referiri la pasărea Benu o descriu ca fiind o codobatură galbenă, dar ulterior va fi prezentată ca un bâtlan.
Pasărea Benu
Termenul de Benu provine dintr-un verb de origine egipteană, care are sensul de „a răsări”, „a străluci”. Se poate ca, iniţial, pasărea Benu să fi fost identificată cu Venus, ca Luceafărul, fiind astfel precursorul creaţii în zorii zilei. Ţipătul pasării Benu reprezintă punctul când timpul începuse. Totodată, ea este pasărea care anunţă sfârşitul timpului şi reîntoarcerea în lumea haosului. 
Pasărea Benu
În Textele de la Piramide, pasărea Benu este asociată cu zeul creator al Soarelui. La Heliopolis, centrul închinării solare, pasărea s-ar aşeza pe piatra de benben (un obelisc primitiv) sau în ramurile unei sălcii sacre. Când faraonii ar ajunge la o perioadă de domnie de 30 de ani, aceştia rugau o pasăre sacră să le reînnoiască puterea şi vitalitatea.
Zeii Ra şi Osiris pot fi identificaţi cu pasărea Benu, expresie a „cunoaşterii secrete” corelate cu cei doi zei. Ca manifestare a lui Osiris, pasărea Benu conduce spiritele celor morţi prin pericolele lumii subterane. Unele vrăşi din Cartea Morţilor invocă transformarea morţilor în pasărea Benu, pentru a putea călători liber între cele două lumi.
Se pare că pasărea Benu a fost prototipul mitului clasic al pasării Phoenix, creatură unică pe Pământ, neavând semeni.
Grecii au adoptat pasărea Phoenix ca emblemă a ciclurilor vieţii şi ale morţii, a eternelor renaşteri din propria cenuşă.


Pasărea Phoenix la chinezi
Pasărea Fenghuang
Mitologia chineză aminteşte de o pasăre fabuloasă, care se aseamănă păsării Phoenix, numită fenghuang („feng”-masculul, iar „huang”-femela). Despre ea se pomenşte în opera anonimă „Cartea munţilor şi mărilor” (Shan hai jing). Deşi pasărea întruchipează dualitatea des întâlnită în filozofia chineză, Fenghuang este imaginată ca fiind o singură pasăre, simbolizând carcateristici superioare, de rang imperial. Potrivit enciclopediei chineze „Explicarea semnelor” (Shou weng), din sec. I D.H., „Fenghuang are cioc de cocoş, guşă de rândurică, gât de şarpe, pe trup desene ca de dragon, coadă de peşte; din faţă arată ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă”. Această pasăre apare rar, iar atunci când o face, se instaurează o pace magnifică, pacea Raiului pe Pământ.
Pasărea de foc

Pasărea Phoenix la ruşi
Mitologia rusă se referă la o pasăre miraculoasă, Pasărea de foc (жар-птица, jar-ptița), cu penele de strălucitoare ca aurul şi ochii scânteietori precum cristalul. Apariţiile ei nocturne, prin grădini şi câmpuri, sunt pline de mii de luminiţe. Se spune că doar o singură pană de a ei poate să ilumineze o întreagă cameră. Tinereţea, frumuseţea şi nemurirea ei se datorează faptului că mănâncă mere de aur. Atunci când cântă, din plisc îi cad perle, iar trilul ei are darul de însănătoşi pe cei bolnavi, de a le reda vederea celor orbi.

Phoenix în lume
În toată lumea această pasăre fabulosă este prezentă sub diverse înfăţişări şi, aproape ca o însuşire comună, ea simbolizează ezoteric nemurirea spiritului şi reîncarcarea. Pasărea Phoenix este pentru om un reper al puterii de depăşire a greutăţilor vieţii noastre, un simbol al dragostei nemuritoare. Nu întâmplător, Pasărea Phoenix, o pasăre legendară, se regăseşte în creaţiile multor artişti din lume.
Poate cea mai cunoscută lucrare pe această temă este muzica de balet compusă de Igor Stravinski: Pasărea de foc.
Şi să nu uităm aici de grupul românesc de muzică rock, de cea mai mare notorietate, cel puţin în Europa: Phoenix (metamorfozată în Transsylvania Phoenix).
Aşadar, să privim cu încredere la viaţa noastră, să încercăm să depăşim vicisitudiniile cu care ne confruntăm aproape cotidian, alegând noi şi noi soluţii, ca într-o permanentă renaştere inspirată de Pasărea de foc (Phoenix).

vineri, 26 noiembrie 2010

Apa şi focul - elemente fundamentale şi apotropaice în cultura tradiţională

Cu o încărcătură simbolistică semnificativă în mitologia universală, Apa şi Focul figureaza între cele patru elemente cosmogonice fundamentale: foc, aer, apă, pământ. În cultura tradiţională românească există nenumărate credinţe şi superstiţii care plaseaza Focul şi Apa în centrul atenţiei, între acestea fiind evidenţiată chiar o legatură magică.
Deşi este considerat mai puternic şi chiar mai primejdios, având tendinţa să purifice total, Focul este, totuşi, generator de lumină şi căldură, alături de Apă constituind un element vital.
Reprezentant al Soarelui, de-a lungul vremii Focul a fost frecvent folosit în scrierile religioase ca simbol al demiurgului divin. Astfel, filozofii greci considerau că un nou început ar fi posibil doar cu ajutorul Focului Sfânt care, printr-o ardere totală, să distrugă totul, dând lumii puterea de a se purifica renăscând. Simbol al divinităţii, Focul a fost ocrotit şi cinstit în temple, îmbunat cu jertfe şi considerat dintotdeauna o zeitate sacră cu puteri nemăsurate. La vechii greci, zeiţa focului era Hestia. După o veche datină a acestui popor, întemeierea unui cămin avea loc doar atunci când femeia aducea foc din vatra sacră a mamei sale pentru a-l aprinde apoi în propriul cămin.
Mitologia greacă prezintă Focul ca aparţinând exclusiv zeilor, însă Prometheu l-a furat dăruindu-l pământenilor. 
Pentru fapta sa, Zeus l-a legat de o stâncă, unde un vultur îi sfâşia zilnic ficatul, care apo, în fiecare noapte, se regenera. Zeiţa romană a focului era Vesta, zeitatea feminină a familiei. Vechi scriei ne arată că aceasta îşi avea sălaşul în singurul templu rotund din Roma şi era păzit şi întreţinut de către fecioarele vestale.
Vestalia
La 1 Martie, Anul Nou conform calendarului roman, fecioarele stingeau focul pentru ca apoi să-l reaprindă, iar la 9 iunie, avea loc la Vestalia - sărbătoarea focului. În cadrul acestui ceremonial, femeile Romei mergeau desculţe la templu pentru a aduce ofrandă, iar acolo li se dăruia pâine coaptă pe focul sacru din templu şi sare.


Conceput ca stihie cosmică (fulgerul patronat de Sântilie), ca putere sacră (dominarea răului de către bine - rezultatul luptei dintre Dumnezeu-Fârtatul şi Diavol-Nefârtatul) şi ca făptură mitică (Zburătorul, Joimăriţele, Caii Soarelui, Sânzienele) în tradiţia românească, Focul este subiectul foarte multor credinţe, rituri sau mituri. În acest sens, în Mitologia română, etnograful Romulus Vulcănescu a relatat următoarea legendă: „După ce Fărtatul a creat Lumea, Nefărtatul s-a gândit s-o subjuge şi a creat focul. Fărtatul văzându-l pâlpâind pe pământ, i-a plăcut, a luat o trestie şi profitând de lipsa Nefărtatului, care meşterea ceva pe Pământ, a furat focul, pe care l-a ascuns într-o piatră. Nefărtatul, care lăsase focul neacoperit, când a văzut că s-a stins, a fugit îndată la Fărtat. «- Nu mi l-ai furat, Fârtate? - Eu pot să scot foc din piatră.» Şi a izbit două pietre, şi a ieşit focul. Aşa, focul stăpânit de Fărtat a devenit sfânt.”


Focul pământean este Focul sacru, reprezentat de focul din vatră, care, la anumite date din calendarul popular, este stins şi reaprins, gest ritualic de reînnoire, similar cu Focul Vestalelor.
Despre focul nestăpânit de Nefârtat se crede că este reprezentat de flăcările comorilor. Constatăm că tradiţia stingerii şi reaprinderii focului s-a păstrat în ritualurile de trecere şi purificare prin foc şi în tradiţia românească până în zilele noastre, de exemplu: Butucul de Crăciun, Strigătul peste sat (Vilitul, Alimorii). În Transilvania, la Solstiţiul de Iarnă se stingea focul vechi, iar la capătul vetrei se aprindea un butuc care trebuia să ardă pe tot parcursul ciclului cosmogonic format din cele douăsprezece zile şi nopţi ale Ajunului Crăciunului până la Bobotează, rămăşiţele acestuia fiind păstrate pe toată perioada anului. Practică ceremonială, atestată în aproape tot arealul transilvan, Vilitul se desfăşoară, în funcţie de regiune, la date diferite.


Practicat în câteva subzone entografice de pe Valea Someşului în intervalul Sf. Nicolae – Anul Nou, obiceiul purta numele Vilit şi era organizat de către cetele de feciori ai comunităţii săteşti, care, aflaţi pe dealurile din împrejurimi, dialogau satirizând comportamentul imoral al tinerilor, gest însoţit de rostogolirea de pe culmi a unor roţi de foc.


În judeţele Alba şi Hunedoara, obiceiul se practică la intrarea în Postul Paştelui (Postul Păresimilor) şi se numeşte Alimorii. 


Unul dintre ritualurile arhaice reprezentative în calendarul pastoral din Munţii Apuseni, Câmpia Transilvaniei, Maramureş şi Ţara Zarandului este Focul viu, aprins de feciori în ajunul zilei de Sf. Gheorge (început de an pastoral), fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara.
Scrieri ale folcloristului Ion Muşlea atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70. Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască, de către tineri curaţi, neprihăniţi. Prin frecarea a două lemne uscate într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale Focului viu. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul Focului viu are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure mana.


Purificarea oamenilor şi a turmelor prin intermediul Focului viu echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu „biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă".
Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: „Focul viu nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă: „acest foc viu se păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă niciodată peste tot anul, crezându-se că, acea casă în care s-ar afla un astfel de foc are mare noroc şi niciun rău nu se poate apropia de ea” (Simion Florea Marian). Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.


În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză. Din cenuşa Focului viu, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea unor boli ale animalelor şi ale oamenilor, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.


Legat de ceremonialul înoirii timpului calendaristic Focul lui Sâmedru este aprins în ajunul zilei de Sf. Dumitru.
În unele zone, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, se aprinde un foc ritual, în zonele montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova fiind păstrat chiar şi în zilele noastre, deşi nu toţii practicanţii îi conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!".
În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează.


În vechime, atât la nuntă, cât şi la ceremoniile funerare, se aprindeau ruguri în curţile caselor. La nuntă, rugul se aprindea în curtea casei miresei, iar nuntaşii jucau în jurul acestuia. Se crede că lumânarea de la nuntă este o reminiscenţă a acestei tradiţii. Printre semnificaţiile aprinderii unui rug în curtea familiei celui mort, sunt menţionate: simbolul ritualului geto-dac al incinerării; simbolul luminii solare care să însoţească sufletul mortului pe lumea cealaltă. Lumânarea, ca reprezentantă a focului, este prezentă în general la toate riturile de trecere (naştere, botez, nuntă şi înmormântare).


Alături de cele mai sus amintite, cultura tradiţională românească mai prezintă ceremonialul ritual al rugurilor de foc şi în cadrul altor sărbători religioase, agrare şi pastorale: Focurile de Măcinici (ale celor 40 de sfinţi) la 9 martie, care simbolizează arderea iernii şi renaşterea primăverii; Focurile de Joimari, aprinse la morminte în Joia Mare; Focul Învierii, aprins în curtea bisericii sau a cimitirul în noaptea de Paşte; Focurile de Sânzâiene la 24 iunie, reprezentate prin făclii aprinse pe toate dealurile (Maramureş), gest cu rol purificator şi fertilizator, care transformă noaptea de Sânziene într-o sărbătoare magică a luminii şi a împlinirii naturii, dar şi într-o explozie a feminităţii erotice.
Obiceiuri de Sânziene în Borşa
Cu rol apotropaic, se mai practica ocolirea casei cu tămâie pe cărbuni aprinşi în noaptea Anului Nou, dar şi la Blagoveştenie, precum şi păstrarea lumânării de la Paşte pe tot parcursul anului. 


Izvor originar, în aproape toate culturile tradiţionale, Apa simbolizează rodnicia. Adusă de la izvor în anumite zile, după cântatul cocoşilor, înainte de ivitul zorilor, este numită apă vie, sau apă neîncepută şi se foloseşte pentru vindecarea bolilor, pentru descânt ece de dragoste, ori pentru ghicirea ursitului. Asemeni Focului, şi Apa deţine rol purificator, astfel, la fiecare prag de trecere din viaţa noastră, de la botez la înmormântare, acest element deţine unul dintre rolurile esenţiale.
Însă nu doar la pragurile de trecere este prezentă Apa, ci şi în cadrul sărbătorilor calendarului pastoral, în ritualurile de perpetuare a fertilitatăţii şi fecundităţii: Udatul Ionilor, Sântoaderul, Tânjaua, Sângiorzul, Paparuda, Cununa grâului, Sântandrei etc.
La Bobotează, tot ce e stropit cu busuioc şi apă sfinţită va fi apărat de forţele răului.
În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), la Sântion, flăcăii care poartă numele Ion sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. Sărbătoarea portă numele: Udatul Ionilor.
Udatul Ionilor
Vinerea Sântoaderului era dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau oman pentru a fi pus în scalda fetelor. În seara de Sântoader, are loc scalda rituală: în Munţii Apuseni, în seara de Sântoader, fetele de la 14 ani în sus se spală pe cap cu leşie din propivnic sau parangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă, iar după ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreuând-o cu chica din spate, se piaptănă cu cărare pe mijloc, semn că de-acum este fată de măritat.


Legat de spălatul părului, femeile satului spuneau: „niciodată apa cu care te speli pe cap nu se aruncă în jos, ci doar în sus şi e bine să o arunci la tulpina pomilor, ca părul să-ţi crească mare şi des precum crengile acestora, sau peste flori ca să-ţi fie frumos ca ele”.


La Sf. Gheorghe, pentru sănătate şi protecţie divină pe tot parcursul anului, sunt stropiţi atât oamenii, cât şi animalele şi uneltele din gospodărie. În unele zone, primul plugar este aruncat în apă, simbolic, şi sărbătorit de întreaga comunitate (ex. Tânjaua în Maramureş).
Tâmjaua de pe Mara
Se spune despre Sf. Gheorghe că bate pădurea cu biciuşca de foc pentru a o înfrunzi, adună norii şi-i scutură pentru a determina umezirea pământului prin căderea ploii. Conform unui ritual de Paşte, într-un vas cu apă neîncepută, se pune un ou roşu şi o moneda de argint, apoi, toţi membrii familiei se spală, dându-şi cu oul roşu peste obraz şi zicând: să fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, apoi, are loc acelaşi gest şi cu moneda de argint, spunând: să fiu mândru/mândră şi curat/curată ca argintul, iar fetele mai spun: să trec la joc din mână-n mână ca banul, să fiu uşoară precum cojile oălor, care trec plutind pe apă (făcând referire la cojile de ouă cărora li se dă drumul pe apă la Paştele Blajinilor).
Tradiţia românească prezintă, destul de frecvent, apa şi focul împreună, unindu-şi forţele pentru a tămădui, o asemenea legătură magică fiind întâlnită şi în ritualul pentru deochi, unde cele două elemente, alături de formule magice rostite cu scopul de a alunga răul, crează o perfectă stare sincretică.


Material preluat de pe www.paperblog.fr

marți, 23 noiembrie 2010

Cultul focului în aria tracică

Organizat de regina Hestia şi de ucenicele sale, cultul focului se întinde pe întreaga arie tracică, de la Marea Baltică până mai jos de Marea Mediterană, de la Nipru până dincolo de Tisa, unde în sec. al IX-lea, apare cetatea Vesprem. O bună parte din „Tracia Mare” era sub administraţia Geto-Dacă. Încă din început, poporul dac apare în documentele vremii ca legat de această străbună vatră.

Ceva mai mult, din perioada matriarhatului (până în anul 1900 Î.H), când cap al familiei era femeia, dacii apar ca popor independent condus de regina Hestia.
Ea a organizat, după un ritual, cultul focului sacru, la reşedinţa regală, în cetăţi, ca şi în vetrele locuinţelor traco-dacice.
Focul, în general, era întreţinut ziua şi noaptea.

Tot în perioada matriarhatului se încadrează Bendis, care iniţial va fi fost regina tracilor, şi care, după moarte, a devenit zeiţă. În Lexiconul lui Hesighyos din Alexandria (sec. al V-lea sau al VI-lea), găsim înregistrată: „Bendis: Artemis la Traci; la atenieni sărbătoarea zeiţei Bendis; Busbarton: Artemis [Spun] tracii... marea zeiţă; zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă”.
În toate acestea este vorba de nişte ucenice şi urmaşe ale reginei Hestia (Vesta), care-şi desfăşurau activitatea profetică în jurul focului sacru. Aici ele profeţeau cele ce aveau să se întâmple şi dădeau sfaturi. Zeiţa Bendis apare în poziţie ecvestră, întruchipând-o simbolic pe femeia  războinică.
Aceasta are o ramură de brad (nu de măslin!) în mâna stângă sau câte o ramură în fiecare mână. Perechea masculină a zeiţei Bendis (susţine Herodot) ar fi zeul războiului Ares - în mitologia greacă, respectiv Marte - în mitologia romană. Ea ar fi fost regina amazoanelor înainte de Hestia.
Hadrian Daicoviciu scrie că Bendis a fost „divinitatea feminină dacică şi tracică, zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor”.
Chiar şi numele Dacia, dac, etimologic trebuie pus în legătură cu cultul focului, cu focul, în general, în jurul căruia se desfăşura întreaga viaţă, mai întâi tribală, şi apoi regal-matriarhală şi patriarhală.
În Legea lui Manu, indianul Daksa era numit zeu, ca şi Dachsina - focul ceremoniilor sfinte. Dacia era ţa focului sacru, a focului continuu, şi cuvântul este autohton. Referitor la cultul focului la strămoşii dacilor s-ar putea pune hidronimul „Râul de foc” din satul Comăniţa, judeţul Olt.
Cultul Soarelui Ceresc şi al Focului Sacru s-a păstrat până în zilele noastre.
Soborul zeiţelor
Pe stâlpii porţilor din mai toate judeţele României apare sculptat Soarele.

Cultura daco-romană păstrează numeroase vestigii din perioada matriarhatului. Cităm aici faptul că, în judeţul Bacău, lângă Moineşti, la Poduri, „într-un sanctuar a fost descoperit un complex ritual format din 21 statuete feminine păstrate într-un vas”. Dintre acestea, 15 sunt mai mari şi aşezate pe câte un „tron de lut ars”, iar 6 figurine „mai mici, fără tronuri şi decoruri”. Ele au fost numite „Soborul zeiţelor”. O „Marea zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti, în judeţul Botoşani, ca şi în alte părţi; ea a fost datată în jurul anului 3000 Î.H. Adăugăm la acestea, statuetele de lut ars, printre care „o zeitate feminină, întruchipând cultul fertilităţii, al belşugului”, descoperită la Liubcova, judeţul Caraş-Severin, figurinele de lut de la Cârna (azi Dunăreni), judeţul Dolj, medalionul de lut ars cu imaginea zeiţei Diana-Bendis.
Vasile Pârvan spune că „divinitatea feminină getică era adorată şi ca Hestia”, „Marea zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, existentă în Dacia „chiar înainte de venirea iranienilor” (apariţia civilizaţiei Sumerului).

Material preluat de pe www.dacii.ro

Oamenii făceau focul de acum 790.000 de ani.

Oamenii stăpâneau tehnica aprinderii focului încă de acum 790.000 de ani, datorită acestei descoperiri ei putând să migreze din Africa spre Europa, potrivit unui studiu publicat în cel mai recent număr al publicaţiei Quaternary Science Reviews.
În urma analizei vetrelor de piatră dintr-un sit arheologic situat pe un mal al râului Iordan, cercetătorii de la Israel's Hebrew University au descoperit faptul că primele civilizaţii umane au învăţat foarte devreme să aprindă focul. Acest mic detaliu, aparent nesemnificativ, a reprezentat, totuşi, un moment de cotitură în evoluţia umanităţii, deoarece oamenii au putut, datorită focului, să migreze şi să se aventureze pe teritorii necunoscute.

Un studiu precedent, publicat în 2004, a scos la iveală faptul că oamenii erau capabili încă din perioada timpurie să controleze focul, transferându-l de la o creangă aprinsă la alta. Noul studiu sugerează că oamenii preistorici ştiau să aprindă focul, fără să aştepte producerea unor fenomene naturale, precum fulgerele.
Această independenţă le-a permis oamenilor să migreze către nord, cucerind teritorii.

Studiul a fost efectuat într-un complex de şantiere arheologice de la Gesher Benot Yaagov, în nordul Israelului.

„Noile date demonstrează că focul a fost utilizat în mod continuu şi controlat de-a lungul civilizaţiilor umane şi că oamenii nu erau dependenţi de focurile şi de incendiile naturale”, a declarat arheologul Nira Alperson-Afil, coordonatorul studiului. Chiar dacă nu a găsit dovezi ale mecanismelor folosite de oameni pentru a aprinde focul, Alperson-Afil a spus că vetrele de cremene găsite în fiecare dintre cele 12 şantiere demonstrează că oamenii controlau tehnica focului. În plus, acest sit arheologic amplasat în Valea Iordanului - un drum cheie între Africa şi Europa - reprezintă o dovadă suplimentară a migraţiei umane.

Cultul focului

Doctrina Secretă a Avestei spune că există diferite focuri: focul trăsnetului care scânteiază în noaptea teribilă, cel care lucrează în interiorul organismului uman producând calorii şi conducând procesele digestiei, cel care se concentrează în plantele inocente ale Naturii, focul care arde în interiorul munţilor şi pe care-l varsă vulcanii pământului, cel care se află înaintea lui Ahuramazda alcătuindu-i o divina aureolă, şi focul de folosinţă zilnică pe care profanii îl utilizează pentru a-şi coace alimentele.
Focul la Persi- Ahuramazda- Avesta
Spuneau perşii că atunci când apa care fierbe se revarsă, sau când opăreşte vreo fiinţă vie, în acele cazuri Dumnezeu face să înceteze efectele sale benefice asupra poporului său privilegiat.
În realitate, focul are multe modificări, dar dintre toate focurile, cel mai puternic este cel ce arde înaintea lui Ahuramazda (Logosul Solar) alcătuindu-i aureola divină. Acela e Focul care rezultă din Transmutaţia secreţiilor sexuale. Acela e Kundalini, Şarpele Ignic al puterilor noastre magice, Focul Sfântului Spirit.
Cine vrea să caute Focul lui Ahuramazda trebuie să-l caute înăuntrul pământului său filosofic. Acest pământ este chiar organismul uman. Sacerdoţii persani cultivau acest foc în locuri complet întunecate: temple subterane şi locuri secrete. Altarul era întotdeauna un enorm potir din metal cu piciorul său plasat pe Piatra Filosofală. Focul era întreţinut întruna cu lemne înmiresmate şi uscate, în special cu încântătoarele ramuri de santal. Vechii sacerdoţi înteţeau întotdeauna focul cu foale pentru a nu-l profana cu suflul păcătos al gurii omeneşti.
Umple-ţi potirul cu vinul sacru al luminii. Fie ca potirul tău să fie mereu plin de foc viu! Imitaţi-i pe vechii sacerdoţi ai Focului! Aminteşte-ţi, bunule cititor, că Focul viu secret şi filosofal arde înăuntrul propriului tău pământ filosofic. Acum deja veţi înţelege ocultul mister al Ritualului Focului.
Focul
Doi sacerdoţi aveau mereu grijă de foc. Iată Binarul. Fiecare din ei folosea un cleşte pentru a pune bucăţile de lemn, şi o lingură pentru a presăra în el parfumurile. Erau, deci, doi cleşti şi două linguri. În toate astea putem vedea Binarul. Prin aceasta se dă de înţeles că doar numărul doi poate avea grijă de Foc. E necesar ca bărbatul şi femeia, în Binar perfect, să aprindă şi să aibă grijă de Focul divin al lui Ahuramazda.
Doar acela care bea Apa pură de viaţă poate aprinde Focul. Doar cine îşi spală picioarele în Apele renunţării poate aprinde Focul. Acea apă simbolizează Ens Seminis-ul.
În întreaga Persie există vestigii de temple complexe şi anticamere unde i s-a închinat un Cult Focului. Aceste vestigii le găsim în zilele noastre la Persepolis, la Ispahan, la Yezd, la Palmira, la Susa etc. etc.
Focul este teribil de divin. Din casele acelora care parcurg cărarea Căsătoriei Perfecte nu trebuie să lipsească niciodată focul. O lumânare aprinsă cu profundă devoţiune echivalează întotdeauna cu o rugăciune, şi atrage atunci din Înalt un teribil flux de energie divină. Orice rugăciune către Logos trebuie să fie însoţită de foc. Astfel rugăciunea este puternică.
A sosit ceasul să revenim la Cultul Focului. Gnosticii trebuie să iasă la plimbare la munte şi acolo, în sânul adânc al Mamei Natură, să facă focuri de tabără, să aprindă focul, şi să se roage şi să mediteze. Astfel putem atrage, din Înalt, puternice fluxuri de energie divină care ne vor ajuta în Marea Operă a Tatălui.
Fiinţa umană trebuie să-şi aprindă cele patruzeci şi nouă de Focuri prin intermediul magiei sexuale. Când gândurile noastre sunt arzătoare putem crea ca Zei inefabili ai Cosmosului. Zeii Sfinţi sunt adevăraţi Miniştri ai Focului.
Trebuie să urcăm Şarpele Ignic al puterilor noastre magice până la Golgota Tatălui (creierul).
În Magisteriul Focului adevăratul devot trebuie să trăiască întreaga Dramă a Iniţierii. Cele Patru Evanghelii sunt scrise cifrat, şi doar Iniţiaţii le înţeleg. Hierofantul Iisus nu a fost primul care a trăit acea Dramă a Patimilor. Şi n-a fost nici ultimul. Amintita Dramă a fost trăită de toţi aceia care s-au Cristificat.
Cine investighează Cărţile Sfinte ale tuturor religiilor străvechi va descoperi cu uimire că această Dramă există de multe milioane de ani înaintea lui Iisus Cristos. Toţi marii Avatāri au trăit aceeaşi Dramă a Patimilor, au luat locul lui Iisus.
Marele Maestru de Perfecţiune a trăit întreaga Dramă, cum deja stă scris, dar nu trebuie să interpretăm cele Patru Evanghelii literal. Să ne amintim că satul Betleem nici măcar nu exista încă în epoca lui Iisus.
Isis- Tonantzin, Rhea, Cibele, Maria, Adonia, Insoberta, Hadit

MAMA KUNDALINI

Cristos este întotdeauna Fiu al Divinei Mame Kundalini. Ea îşi concepe întotdeauna Fiul graţie celui de-al Treilea Logos. Ea este întotdeauna Fecioară înaintea naşterii, în timpul naşterii şi după naştere.
La egipteni Fecioara e Isis; la hinduşi, Kālī (în aspectul său pozitiv); la azteci, Tonantzin. Ea este Rhea, Cibele, Maria, Adonia, Insoberta etc. etc.
Adoratorii Focului pot să se roage cu această rugă pe durata practicii magiei sexuale cu sacerdotesa. Litera „H”, din Hadit, se vocalizează ca „H”, aşa: Hadit.
Mantrele acestei rugi au puterea de a sublima energiile sexuale, pe Hyle al gnosticilor, până la inimă.
Când Iniţiatul o invocă pe Divina Mamă Kundalini, fie pentru a-l ajuta să-şi pună corpul fizic în stare de Jinas, fie pentru orice alt miracol de Înaltă Magie, ea apare ca o Fecioară Preacurată, ca o Mamă a întregii Adoraţii. În ea se află întruchipate toate mamele noastre extrem de iubitoare din toate reîncarnările noastre.
Acei pseudoesoterişti care presupun că Şarpele se trezeşte total dezvoltat şi complet greşesc foarte mult. Kundalini are nevoie să se dezvolte, să evolueze şi să progreseze până să ajungă la completa sa dezvoltare. Sexul trebuie să ajute Kundalini. Kundalini trebuie să ajute Sexul. Nu trebuie să abuzăm de Sex nici de Kundalini.
Cei Şapte Şerpi îşi au dublul lor minunat în cei Şapte Şerpi de Lumină. Mai întâi, Focul, mai apoi Splendoarea Brahmică a Iniţierii Venusiene. Avem nevoie mai întâi să urcăm pe Scara Septenară a Focului şi, mai apoi, pe Scara Septenară a Luminii.
Avem nevoie să înviem mai întâi în Foc, iar mai apoi în Lumină.
Divina Mamă Kundalini, cu Copilul de Aur al Alchimiei Sexuale în braţele sale iubitoare, ne îndrumă pe Cărarea teribilă a Tăişului de Cuţit. Adorabila noastră Isis, căreia nici un muritor nu i-a ridicat vălul, ne poate ierta toată karma din trecut dacă realmente regretăm toate greşelile noastre.
Şarpele de Foc ne transformă total. Şarpele ne preschimbă în Zei ai Cosmosului teribil de divini.

DERVIŞII DANSATORI

Dansurile Sacre ale Dervişilor Dansatori, atât în Persia cât şi în Turcia etc., constituie, în fond, un Cult al Focului. Păcat că autorităţile din Angora, dându-şi aere de multă civilizaţie, au interzis dansurile publice ale Dervişilor Dansatori.
Dervisii dansatori- dansurile sacre, cult al Focului
Dervişii imită de minune mişcarea planetelor Sistemului Solar în jurul Soarelui. Dansurile Dervişilor sunt intim relaţionate cu şira spinării şi Focurile Sexuale. Niciodată nu trebuie să uităm că şarpele se bucură de muzică şi de dans, cum deja este demonstrat în Egipt şi India cu îmblânzitorii de şerpi. Aceştia cântă din flautul lor minunat şi şerpii vrăjiţi dansează.

(Samael aun Weor, extras din "Căsătorie Perfectă", cap. Cultul Focului)