Obârşia focului în miturile Americii precolumbiene

De la iarba uscată va lua foc şi iarba verde.
(Proverb african ajuns în America o dată cu sclavii).

Nopţile erau de gheaţă, pentru că zeii luaseră cu ei focul. Frigul le tăia oamenilor carnea şi cuvintele. Ei se rugau, tremurând, cu glasul spart; dar zeii se făceau că nu aud.

Într-un târziu, zeii le-au înapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie şi au înălţat cântece de mulţumire. Dar puţin după aceea, zeii au trimis ploaie şi grindină şi au stins văpăile.

Zeii au vorbit şi au cerut: ca să merite focul, oamenii trebuie să-şi deschidă pieptul cu pumnalul de obsidian şi să-şi ofere inima.

Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofrandă sângele prizonierilor şi, în felul acesta, au scăpat de frig.

Cakchiqueles nu au acceptat însă preţul. Indienii cakchiqueles, primii dintre quechua şi moştenitori ai mayaşilor, s-au strecurat prin fum, cu pas uşor, au furat focul şi l-au ascuns în peşterile lor din munţi.

Din „Memoria focului” de Eduardo Galeano, 1988