Cultul focului în aria tracică

Organizat de regina Hestia şi de ucenicele sale, cultul focului se întinde pe întreaga arie tracică, de la Marea Baltică până mai jos de Marea Mediterană, de la Nipru până dincolo de Tisa, unde în sec. al IX-lea, apare cetatea Vesprem. O bună parte din „Tracia Mare” era sub administraţia Geto-Dacă. Încă din început, poporul dac apare în documentele vremii ca legat de această străbună vatră.

Ceva mai mult, din perioada matriarhatului (până în anul 1900 Î.H), când cap al familiei era femeia, dacii apar ca popor independent condus de regina Hestia.

Ea a organizat, după un ritual, cultul focului sacru, la reşedinţa regală, în cetăţi, ca şi în vetrele locuinţelor traco-dacice.

Focul, în general, era întreţinut ziua şi noaptea.

Tot în perioada matriarhatului se încadrează Bendis, care iniţial va fi fost regina tracilor, şi care, după moarte, a devenit zeiţă. În Lexiconul lui Hesighyos din Alexandria (sec. al V-lea sau al VI-lea), găsim înregistrată: „Bendis: Artemis la Traci; la atenieni sărbătoarea zeiţei Bendis; Busbarton: Artemis [Spun] tracii... marea zeiţă; zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă”.

În toate acestea este vorba de nişte ucenice şi urmaşe ale reginei Hestia (Vesta), care-şi desfăşurau activitatea profetică în jurul focului sacru. Aici ele profeţeau cele ce aveau să se întâmple şi dădeau sfaturi. Zeiţa Bendis apare în poziţie ecvestră, întruchipând-o simbolic pe femeia  războinică.

Aceasta are o ramură de brad (nu de măslin!) în mâna stângă sau câte o ramură în fiecare mână. Perechea masculină a zeiţei Bendis (susţine Herodot) ar fi zeul războiului Ares - în mitologia greacă, respectiv Marte - în mitologia romană. Ea ar fi fost regina amazoanelor înainte de Hestia.

Hadrian Daicoviciu scrie că Bendis a fost „divinitatea feminină dacică şi tracică, zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor”.

Chiar şi numele Dacia, dac, etimologic trebuie pus în legătură cu cultul focului, cu focul, în general, în jurul căruia se desfăşura întreaga viaţă, mai întâi tribală, şi apoi regal-matriarhală şi patriarhală.
În Legea lui Manu, indianul Daksa era numit zeu, ca şi Dachsina - focul ceremoniilor sfinte. Dacia era ţa focului sacru, a focului continuu, şi cuvântul este autohton. Referitor la cultul focului la strămoşii dacilor s-ar putea pune hidronimul „Râul de foc” din satul Comăniţa, judeţul Olt.
Cultul Soarelui Ceresc şi al Focului Sacru s-a păstrat până în zilele noastre.

Soborul zeiţelor

Pe stâlpii porţilor din mai toate judeţele României apare sculptat Soarele.

Cultura daco-romană păstrează numeroase vestigii din perioada matriarhatului. Cităm aici faptul că, în judeţul Bacău, lângă Moineşti, la Poduri, „într-un sanctuar a fost descoperit un complex ritual format din 21 statuete feminine păstrate într-un vas”. Dintre acestea, 15 sunt mai mari şi aşezate pe câte un „tron de lut ars”, iar 6 figurine „mai mici, fără tronuri şi decoruri”. Ele au fost numite „Soborul zeiţelor”. O „Marea zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti, în judeţul Botoşani, ca şi în alte părţi; ea a fost datată în jurul anului 3000 Î.H. Adăugăm la acestea, statuetele de lut ars, printre care „o zeitate feminină, întruchipând cultul fertilităţii, al belşugului”, descoperită la Liubcova, judeţul Caraş-Severin, figurinele de lut de la Cârna (azi Dunăreni), judeţul Dolj, medalionul de lut ars cu imaginea zeiţei Diana-Bendis.

Vasile Pârvan spune că „divinitatea feminină getică era adorată şi ca Hestia”, „Marea zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, existentă în Dacia „chiar înainte de venirea iranienilor” (apariţia civilizaţiei Sumerului).

Material preluat de pe www.dacii.ro