Focul lăuntric (combustia umană)

Despre combustia umană spontană [în engleză „Spontaneous human combustion (SHC)] s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, subiectul fiind tratat sub varii aspecte: de la mistic la explicaţii ştiinţifice. Vom încerca şi noi să reabordăm acest incintant fenomen, fiind încredinţaţi că interesează pe foarte mulţi internauţi.

Combustia umană spontană este presupusa ardere a corpului unei persoane, aparent fără identificarea vreunei surse de aprindere exterioare. Combustia poate avea ca rezultat: arsuri simple şi vezicule la nivelul pielii, fumegare sau ardere completă. Acestea sunt formele caracteristice fenomenului cunoscut ca SHC (combustie umană spontană).

Există multe speculaţii pe seama SHC. Fenomenul nu este unul natural dovedit, dar sunt foarte multe teorii care au încercat să explice existenţa şi modul sub care acesta apare. Cele mai multe dintre aceste explicaţii iau în considerare felul în care combustia se produce, şi anume: non-spontană, adică „efectul de fitil” şi efectul rar de descărcare electro-statică numit „incendiere statică”. Deşi ştiinţific se poate demonstra faptul că organismul uman conţine suficientă energie sub formă de grăsime şi alte ţesături ce s-ar putea consuma complet, în condiţii normale, corpurile nu-şi susţin propria ardere.

Un istoric al combustiei umane spontane

Mulţi oameni cred că, despre combustia umană s-ar fi pomenit prima dată în textele Bibliei, dar, ştiinţific vorbind, aceste referiri sunt mult prea vechi şi s-au transmis prin „viu-grai” pentru a fi considerate ca valabile. În ultimii 300 de ani, există mai mult de 200 dovezi ale unor arderi spontane de corpuri umane, fără un anume motiv.

Prima dovadă, istoric reală, a SHC este înregistrată în anul 1673, atunci când Frechman Jonas Dupont a publicat o colecţie a cazurilor şi studiilor privind arderea umană spontană întitulată De Incendiis Corporis Humani Spontaneis. Dupont s-a inspirat în realizarea acestei cărţi de cazul Nicole Millet, în care un om a fost achitat de uciderea soţiei sale, deoarece s-a dovedit că aceasta a murit prin combustie spontană. Millet, o beţivă notorie a Parisului, a fost găsită, în patul ei de paie, sub forma unei grămezi de cenuşă, craniu şi oase ale degetelor. Cartea lui Dupont, având un subiect atât straniu, a inflamat imaginaţia populară pe tărâmul zvonurilor folclorice.

Pe 9 aprilie 1744, Grace Pett, un alcoolic de 60 ani, locuind în Ipswich, Anglia, a fost găsit pe podea de către fiica sa. Acesta arăta ca „un buştean ars, aparent fără flacără”. Îmbrăcămintea era aproape intactă.

În anii 1800 s-au evidenţiat o serie de aşa-numiţi scriitori, ce au făcut referire la scenele acestor morţi dramatice. Cei mai mulţi dintre ei realizau echivalentul secolului al XIX-lea al benzilor desenate, „Dreadfulls penny” (un fel de Senzaţional la 2 lei 50), aşa încât mai nimeni, din lumea literară, nu s-a arătat prea interesat de cazul combustiei umane spontane. Doar două nume mari ale literaturii au folosit scena dramatică a SHC în lucrările lor, provocând agitaţie.

Primul autor a fost căpitanul Marryat care, în romanul său „Jacob Faithful” (Credinciosul Iacob), preluând detalii dintr-un raport publicat în Times, Londra, în anul 1832, a descris moartea mamei acestuia, care finalmente s-ar fi redus la „un fel de grămăjoară smolită de cenuşă unsuroasă”.

Douăzeci de ani mai târziu, în 1852, Charles Dickens s-a folosit de combustia umană spontană pentru a-şi „ucide” unul dintre personaje, numit Krook, în romanul său „Bleak House” (Casa umbrelor). Krook era un alcoolic înrăit, ceea ce însemna că, potrivit credinţei populare, consumând excesiv alcool, putea să moară prin combustie spontană. Romanul a provocat un mic scandal; George Henry Lewes, filosof şi critic, declara că era imposibil să aibă loc combustia umană spontană, luând în derâdere lucrarea lui Dickens, pe care îl considera superstiţios şi needucat. Dickens a răspuns acestor acuzaţii în prefaţa ediţiei a doua a operei sale, ceea ce a devenit clar că studiase subiectul, cunoscând peste 30 cazuri de SHC.

Detaliile morţii lui Krook din Bleak House erau direct inspirate de detaliile morţii contesei Cornellia de Bandi Cesenate. Singurul alt caz, ce l-a inspirat, a fost Nicole Millet, despre care Dupont a scris în urmă cu 100 de ani.

Mary Reeser

În 1951, cazul Mary Reeser a resuscitat interesul publicului pentru combustia umană spontană. Doamna Resser, văduvă de 67 ani, din Sankt Petersburg, statul Florida, a fost găsită în apartamentul ei, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1951, într-un morman de cenuşă, un craniu şi un picior complet intact, în timp ce se afla în fotoliul său. În dimineaţa aceea, vecinul ei, când a încercat să intre în casă, a simţit fierbinţeala clanţei uşii. A plecat după ajutor şi, când a revenit, a găsit-o pe doamna Reeser, sau ce a mai rămas din ea, într-un cerc înnegrit, având 1,20 m în diametru. Tot ce a mai rămas din femeia de 80 kg a fost un craniu redus la dimensiunea unei mingi de baseball, un picior intact, o grămadă de cenuşă de 4,5 kg; de asemenea, câteva arcuri ale fotoliului.
Raportul poliţiei spunea că îmbrăcămintea femei (cămaşă de noapte), fiind din material inflamabil s-ar fi aprins din cauza unei ţigări nestinse. Dar un medic legist a declarat că temperaturile atinse (1600 °C) ar fi putut să distrugă nu numai corpul femeii, că să incendieze întreaga casă. De fapt, prejudiciul a fost minim - tavanul şi pereţii au fost acoperiţi de funingine. Nu s-a găsit niciun produs chimic care să fi accelerat incendiul.

Acest eveniment a devenit fundamental pentru multe cărţi care au tratat fenomenul combustiei umane spontane, printre care cea tipărită de Michael Harrison, în 1976, Fire from Heaven.

Pe 18 mai 1957, Anna Martin, de 68 ani, din West Philadelphia, Pennsylvania, a fost descoperită încinerată, intacţi rămânând doar pantofii şi o parte a trunchiului. Examinarea medicală a estimat că temperaturile de ardere au fost între 927°C şi 1094°C, iar unele ziare precizau că s-au găsit două picioare intacte.

La data de 5 decembrie 1966, a fost găsită cenuşa doctorului J. Irving Bentley, 92 ani, din Coudersport, Pennsylvania, de către un cititor de contoare. Corpul dr. Bentley, aparent aprins în timp ce se afla în camera de baie, a ars o pe o porţiune a corpului de circa 75 cm, un picior rămând intact. Vopseaua din apropiere a rămas neatinsă.

În 1944, Peter Jones a supravieţuit unei asemenea experienţe şi declara că nu a simţit nici căldură şi nu a văzut nici foc. Doar fum şi nicio durere.

Teorii despre combustia umană spontană

• Alcoolism - foarte multe dintre victimele combustiei spontane erau alcoolici. Însă experimentele sec. al XIX-lea au demonstrat că arderea cărnii îmbibate cu alcool nu poate fi asociată cu combustia umană spontană.
• Depozitele de grăsime ale unui corp - unele victime erau supraponderale, altele erau slabe.
• Intervenţia divină - cu secole în urmă, oamenii au perceput explozia ca pe un semn divin al pedepsei Dumnezeieşti.
• Amorsarea unor încărcări electro-statice - nu se cunoaşte nicio formă de descărcare electrostatică care să determine aprinderea corpului uman.
• Combinaţie chimică explozivă - în sistemul digestiv, datorită unei alimentaţii sărace, se pot acumula substanţe chimice, ce ar putea provoca explozii.
• Câmpurile electrice din organismul uman - ar putea fi capabile de scurtcircuite, care să genereze încălziri excesive ale reacţiilor lanţurilor atomice.

Nu s-a dat nicio explicaţie satisfăcătoare combustiei umane spontane. Este încă un mister nesoluţionat.

Ce rămâne în urma evenimentelor de combustie umană spontană

- Corpul este afectat de ardere mai mult decât ar fi fost în condiţiile normale ale unei incendieri.

- Arsurile nu sunt distribuite uniform pe corp; extremităţile sunt, de obicei, neatinse de foc, în timp ce torsul suferă arsuri acute.

- În unele cazuri, trunchiul este complet distrus, oasele fiind reduse complet la cenuşă.

- Mici porţiuni din corp rămân intacte (un braţ, un picior, poate capul).

- Numai obiectele aparţinând corpului au ars; focul nu s-a extins mai departe de corp. Victimele combustiei spontane au ars în pat fără să afecteze mediul, îmbrăcămintea a rămas neatinsă, iar obiectele inflamabile din preajmă nu au fost influenţate de ardere.

- O funingine unsuroasă se depune pe tavan şi pereţi, de obicei cam la un metru deasupra podelei.

- Obiectele situate la o înălţime mai mare de 1 ÷ 1,20 m sunt afectate de flăcări (lumânări topite, oglinzi crăpate etc.).

- Deşi pentru carbonizarea unui corp uman sunt necesare temperaturi de cca 1650°C (crematoriile, care  funcţionează, de obicei, la temperaturi de 1093°C, lasă în urmă oase ce trebuie măcinate manual), în jurul corpului uman rămân puţine obiecte, sau chiar deloc, care să fie afectate de ardere, exceptând locul aprinderii.

Tipuri de combustie umană spontană

Unele evenimente ale combustiei umane spontane au avut martori, altele nu.

Toate cazurile raportate s-au referit la situaţii de combustie umană petrecute în interior.

Victimele au fost întotdeauna singure un timp îndelungat.
Martorii care se aflau în apropiere (încăperi învecinate) au declarat că nu au auzit niciun sunet (strigăte de durere sau de ajutor). Cei care au văzut oameni izbucnind în flăcări au fost de acord în privinţa absenţei vreunei surse de aprindere şi a faptului că flăcările au apărut din senin pe pielea acestora. Din păcate, în cele mai multe cazuri de acest tip, există o documentare imprecisă şi, practic, neconfirmată; martorii sunt puţini.

Supravieţuitorii unor combustii spontane sunt foarte puţini, ceea ce diminuează posibilitatea unei documentări mai bune, mărind numărul scepticilor. La unele victime apar arsuri de mici dimensiuni, nedureroase, fără vreo cauză explicabilă, după care arsurile devin mai mari şi dureroase. La altele, apare un fum misterios ieşind din corp, fără să existe vreun contact cu vreo sursă de aprindere.

Focul Sfântului Elmo

Focul Sfântului Elmo (cunoscut şi ca Lumina Sfântului Elmo) - este un fenomen electric ce se produce în momentele premergătoare orajelor (descărcărilor electrice).
În fapt, focul Sfântului Elmo este o descărcare de tip corona.


Numele focului provine de la Sf. Erasmus de Formiae (numit de italieni Elmo), care este patronul marinarilor.

Focul Sfântului Elmo - ilustraţie
din cartea  „The Aerial World”
de Dr. G. Hartwing

Aceştia asociau numele Sf. Elmo de producerea, pe corăbiile lor, a fenomenului (globuri strălucitoare de lumină). Fizic, focul Sf. Elmo este un glob strălucitor de culoare albastru sau violet, ce apare, în anumite condiţii, pe structurile înalte, ascuţite, precum sunt: paratrăsnetele, catarge, clopotniţe şi hornuri, dar şi pe aripile avioanelor. Focul Sf. Elmo poate să se ivească pe frunze, iarbă şi chiar la capetele ascuţite ale unor cornute. De multe ori apariţia focului Sf. Elmo este însoţită de un zgomot sâsâit sau bâzâit.

Între martorii comportării unui asemenea fenomen, se numără şi Michael Dedman care, în 1750, presupunea că, pe timpul unei furtuni, un fulger, produs între un paratrăsnet şi un corn, a dus la aparţia focului Sf. Elmo.

Explicaţie ştiinţifică
În ciuda numeroaselor referinţe la Sf. Elmo, „focul” este, de fapt, o plasmă.

Câmpul electric din jurul obiectelor amintite mai sus produce ionizarea moleculelor de aer, dând naştere unui glob abia perceptibil, dar uşor vizibil în condiţii de întuneric. Pentru a se produce focul Sf. Elmo sunt necesari circa 100÷3000 kV/m; oricum, şi acest lucru este în mare parte dependent de geometria obiectelor implicate.
Vârfurile ascuţite ale obiectelor necesită nivele mici de tensiune pentru a genera acelaşi fenomen, deoarece câmpurile electrice sunt mai concentrate în zonele de curbură mare, aşa încât descărcările sunt mai intense la capetele mai ascuţite ale obiectelor.
Focul Sf. Elmo, ca şi  scânteile normale, pot apare atunci când tensiunile electrice mari afectează un gaz. În timpul furtunilor cu trăsnete, atunci când pământul se încarcă electric, aerul dintre nori şi pământ se află sub mari valori ale tensiunii electrice şi, drept urmare, poate fi văzut focul Sf. Elmo. Tensiunea izolează moleculele de aer şi gazele încep să strălucească.
Azotul şi oxigenul din atmosfera Pământului produce lumina fluorescent albastră sau violetă a focului Sf. Elmo; într-un fel, destul de asemănător cu mecanismul de funcţionare a tuburilor fluorescente.

Un mic istoric al observaţiilor
În Grecia antică, acest tip de „foc” a fost numit, pe de-o parte, „Elena”, pe de altă parte, „Castor şi Pollux”. Uneori, era asociat cu focul elementar grecesc, precum şi cu unul dintre elementele lui Paracelsus, în special, cu salamandra sau, alteori, cu o creatură similară.

St. David of Wales

Marinarii galezi îl ştiau drept canwyll yr ysbryd („spiritul lumînărilor”) sau canwyll yr ysbryd glân („lumânările Duhului Sfânt), sau „lumânările Sfântului David”.

Zeiţa Mazu
Protectoarea marinarilor 

În China, se credea că zeiţa protectoare a marinarilor Mazu produce o flacără eterică în vârful catargului corabiei pentru a orienta şi binecuvânta pe marinarii rătăciţi. Focul Sf. Elmo este cunoscut drept „focul lui Mazu”.

Referiri la focul Sf. Elmo pot fi găsite şi în operele lui Iulius Cezar sau jurnalul de călătorie, cu Ferdinand Magellan, al lui Antonio Pigafetta. Focul Sf. Elmo, cunoscut drept „corposants” sau „corpusants” de la cuvintele portugheze corpo santo („trup sfânt”), a fost un fenomen descris în The Lusiads.


Charles Darwin consemnase fenomenul pe când era la bordul corabiei Beagle. Când corabia ancorase noaptea în estuarul Rio de la Plata, el scria într-o scrisoare adresată lui J.S. Henslow:

„Totul este în flăcări, - cerul cu fulgere, - apa cu particule luminoase, chiar şi catargele sunt marcate cu o flacără albastră.”

Despre focul Sf. Elmo s-a vorbit şi în 1453, atunci când musulmanii asediau Constantinopole. Se observase focul pe vârful catargului corabiei Hipodrom. Bizantinii au considerat că acesta este un semn al lui Christos, care avea să vină curând pentru a distruge armatele musulmane. Potrivit lui George Sphrantez, focul a dispărut cu câteva zile înainte de căderea Constantinopolului. Musulmanii ar fi cucerit Constantinopole, iar Imperiul Bizantin s-a terminat.

Mulţi marinari ruşi au văzut, de-a lungul anilor, focul Sf. Elmo şi au povestit despre el. După ruşi, focul este atribuit Sfântului Nicolae sau este numit „luminile Sf. Petru”. Uneori, focul este al Sf. Elena sau Sf. Hermes, poate prin confuzie lingvistică.

Mai recent, pe 24 iunie 1982, avionul companiei British Airways - cursa 9, a cunoscut fenomenul focului Sf. Elmo. Atât echipajul, cât şi călătorii, au văzut, pe marginile ascuţite ale aripilor aeronavei, strălucind bule de lumină asemănătoare jerbelor de scântei ce apar în urma sablării unor suprafeţe metalice.

Misterios sau nu, focul Sfântului Elmo se produce spectaculos.

Bilele de foc

Preluat din Monitorul de Sibiu (material publicat de Camelia Onciu - 02.09.2006)

Pe suprafaţa Pământului se produc anual aproximativ 16 milioane de furtuni cu descărcări electrice. Pe lângă fulgere, trăsnete şi tunete, fenomene cu care suntem obişnuiţi, apar şi fulgerele globulare, discuri de foc cu un comportament ciudat. Deseori sunt asociate cu OZN-urile.

Fulgerul globular a dat multă bătaie de cap oamenilor de ştiinţă, în încercarea de a găsi o teorie satisfăcătoare care să explice formarea, structura şi mişcarea lui. Anul acesta (2006), s-a reuşit reproducerea lui în laborator. Dar suntem încă departe de a şti totul despre fulgerul globular.

Misterioasele apariţii incandescente continuă să ne dea fiori şi să provoace ştiinţa.

Ghici ce vine pe horn?

În ultimii 300 de ani, de când se studiază fulgerul globular, aceasta rără manifestare a electricităţii naturale, au fost adunate mii de mărturii şi au fost publicate sute de descrieri amănunţite ale acestui fenomen. Cu toate acestea,  globul de foc e şi azi una dintre cele mai mari enigme ale naturii. În 1852, la câteva clipe după ce a auzit un zgomot ca de tunet, un parizian a văzut cum, din şemineul apartamentului său, a ţâşnit o minge de foc care s-a rostogolit spre el „ca o pisică”. Bărbatul s-a ferit, trăgându-şi picioarele. Sfera s-a dus spre mijlocul camerei. Deşi strălucitoare, nu emana căldură perceptibilă. Mingea de foc s-a înălţat puţin, a pornit înapoi spre punctul din care se ivise, apoi a luat-o în sus pe coşul şemineului, explodând la ieşirea în aer liber.

Musafirul aerian

Pilotul Valentin Akkuratov, într-o zi a lui februarie 1946, s-a trezit cu o sferă orbitor de albă în carlingă. Se mişca lin, de-a lungul peretelui. Apoi s-a apropiat de faţa pilotului, pulsând. Pilotul n-a simţit decât o uşoară înţepătură în cap. Schimbându-şi culoarea în verzui, sfera s-a dus în cabina de radiotelegrafie şi s-a cuibărit sub scaun unde a explodat puternic. Picioarele metalice ale scaunului s-au topit şi a izbucnit un mic incendiu. Nimeni nu a păţit nimic.

Nu s-a putut explica cum a pătruns sfera de foc într-o incintă perfect etanşă. În 1977, la Moscova, într-o şscoală, un fulger globular cu diametrul de 5 cm a găurit sticla ferestreu şi s-a dizolvat imediat după aceea. Gaura părea făcută cu un fascicul laser.

Efecte benefice
Australianul John Barry se găbea să închidă ferestrele când o sferă luminoasă de mărimea unei mingi de handbal a pătruns pe uşa principală a casei. Era incandescentă şi vibra, scoţând un sunet uşor, de frecvenţă înaltă. A plutit de-a lungul scărilor către etaj, unde se afla mama lui John, şi a ieşit pe fereastră. Sfera a dereglat televizorul, care şi-a pierdut imaginea pentru scurt timp. Mama lui Barry, care suferea de multă vreme de reumatism şi de-abia mai mergea, în urma acestei neobişnuite vizite, s-a simţit mult mai bine, durerile au încetat şi ea a putut să-şi reia treburile gospodăreşti.

În Texas, o femeie s-a trezit şi ea cu un glob luminos în sufragerie. De data aceasta, prezenţa sferei de foc nu a avut efect benefic. Dimpotrivă, florile din jardinieră păreau arse.

Bile ucigaşe
Mai dramatice sunt mărturiile persoanelor care au avut o interacţiune fizică cu sferele de foc.
La 8 august 1975, în timpul unei furtuni, o englezoaică a fost lovită de un fulger globular de 10 cm în diametru, înconjurat de un halou. I s-a provocat o arsură de gradul I pe mâna stângă, cu care a încercat să-l îndepărteze.

O rusoaică a avut curajul să lovească sfera care plutea pe lângă întreruptor. Sfera s-a descompus în alte sfere mai mici, care au căzut pe podea. „Abia atunci m-am speriat. Mână îmi era arsă până la os. Pielea de pe degete se înnegrise”, a mărturisit ea.

Un alt caz dramatic este cel al unor alpinişti, în 1978, în Caucaz, la 3900 m altitudine. Sfera luminoasă a intrat în mai mulţii saci de dormit, rănindu-i pe alpinişti. Nu au suferit arsuri, ci bucăţi întregi de muşchi le-au fost smulse de pe os. Unul dintre alpinişti a murit, ceilalţi aveau câte 7-8 astfel de răni.

Mingi care explodează

Fulger globular

În vara anului 1978, la Habarovk (Rusia), un fulger globular cu diametrul de 1,5 m a stat aproximativ 1 minut deasupra unei clădiri, după care a explodat, distrugând cablurile electrice pe o rază de 150 m şi lăsând un crater cu diametrul de 1,5 m şi adânc de 25 cm.

Familia Ellison din Noua Zeelandă, în urma unei astfel de întâlniri, a rămas fără casă, iar un membru al ei a pierit în incendiu. Cei doi băieţi ai familiei au deschis geamul să poată vedea mai bine mingea de foc. În câteva secunde, perdelele au luat foc, apoi întreaga casă.

O altă relatare spune că un fulger globular a fost zărit pe autostradă, rostogolindu-se şi sărind, lăsând în urmă gropi de 1,5 m diametru.

De unde o forţă atât de puternică într-o minge de foc?
La această întrebare, oamenii de ştiinţă au tot căutat răspunsuri.

Ipoteza bilelor de plasmă
Globurile de lumină incandescentă sunt cunoscute încă din evul mediu. În contemporaneitate, ele au fost asociate fenomenului OZN, datorită mişcărilor nerectilinii. Există mai multe teorii asupra naturii fulgerelor globulare. Cea mai populară dintre ele spune că sunt nişte bile de plasmă, care rămân concentrate la un loc datorită câmpurilor magnetice autogeneratoare. Plasma este un gaz de molecule ionizate şi electroni. Teoria arată că, pentru ca o asemenea bilă să poată exista, ar trebui să fie extrem de încinsă, iar particulele să se mişte foarte repede. Însă, datorită faptului că gazul fierbinte este mai uşor decât cel rece, o asemenea bilă de plasmă s-ar ridica în atmosferă extrem de repede. Iar acest lucru nu se observă în cazul fulgerelor globulare. Au fost văzute coborând, nu urcând.

Particulă sau undă electromagnetică?
Revista „Nature” prezintă ipoteza formulată de doi cercetători din Noua Zeelandă. John Abrahamson şi James Dinniss sunt de părere că etericele mingi de foc nu ar fi altceva decât siliciu aprins. În timpul furtunilor puternice, fulgerele care lovesc pământul ridică în aer o pulbere fină de particule de siliciu. În prezenţa oxigenului şi a carbonului, între particulele microscopice de siliciu se formează o reţea deasă de micro-filamente ce emit lumina. În mod natural, reţeaua astfel formată ar lua o formă sferică.
P.L. Kapitza, în 1955, lansa teoria electromagnetică: fulgerul globular apare la interfaţa unor unde electromagnetice ce provin dintr-o activitate electrică prezentă în decursul unei furtuni. Kapitza a presupus că ar putea fi vorba de unde electromagnetice între nori.

Produse nucleare?
Teoria microfurtunilor (E.L. Hill, 1960) susţine că fulgerul ce precede fulgerul globular produce o separare a sarcinilor negative (electroni) şi pozitive (ioni) care au fost capturate şi transportate de pulberi şi aerosoli atmosferici. Teoria nucleară a lui M.D. Altschuler (1970) presupune că, în timpul unei furtuni, fulgerele liniare pot disocia moleculele de apă, iar protonii care ar rezulta pot da naştere reacţiilor nucleare cu O2 şi N2. Acest lucru ar explica viaţa lungă a fulgerului globular.

Teoria bozonilor, formulată de către G.C. Dijkhuis (1980), consideră că se creează o regiune de plasmă prin intermediul unui curent electric cu impulsuri. În stare de plasmă, electronii sunt suficient de legaţi între ei pentru a da naştere unei stări staţionare a plasmei, adică fulgerului.

Cât portocala
Fulgerul sferic e glob de foc de culoare alb-albăstruie, portocalie, galbenă, roşie, roz, gri. Mărimea şi forma poate varia de la dimensiunea unei portocale la cea a unei mingi de volei sau chiar mai mare, media fiind de 20 cm în diametru, iar forma poate fi regulată (ovală, cilindrică, inelară) sau neregulată (ca o pară, flacără sau pată de cerneală). În 6% din cazuri s-au înregistrat variaţii de formă, cu un halou transparent, cu coadă, cu filamente în mişcare pe interior. Marginile sunt uşor estompate şi, uneori, e vizibil un nucleu mai clar. Luminozitatea medie e comparabilă cu cea a lămpilor de 100 W. Astfel, sunt vizibile chiar şi la lumina zilei. În mod obişnuit, luminozitatea sferelor rămâne constantă în timpul apariţiei, dar scade în timpul fazei de dispariţie. Viteza lor e de ordinul a câţiva m/s.

Fulgerul din bazin
Foarte rar provoacă senzaţia de căldură. Totuşi, există rapoarte despre fulgere globulare care au ars şuri şi au topit cabluri electrice. Într-un raport găsit la McNally (1966) se descrie un fulger globular care a lovit un bazin de apă, producând un zgomot „ca şi când ai pune o bucată de fier incandescent în apă”. S-a mai raportat şi un miros distinct ce însoţeşte fulgerul globular, descris ca fiind intens şi respingător, asemănător cu sulful arzând sau ozonul. Mingile de foc sunt atrase de obiecte metalice, liniile telefonice, garduri de sârmă. Când se ataşează de obiecte metalice, se mişcă de-a lungul acestora. Apar la câţiva metri de pământ simultan cu descărcarea electrică dintre nor şi pământ. Uneori apar ca învârtindu-se, rotindu-se, sărind, mişcându-se în zig-zag sau vibrând atunci când se deplasează.

Fulgerele globulare se aşează pe obiecte. Nu se ridică. Unii cred că sferele luminoase mişcătoare sunt ghidate de câmpul electric, fapt care poate explica atracţia pentru conductoare. Se pot mişca împotriva vântului, dând impresia că ar fi de origine artificială.

Pe vreme bună sau furtună?
Într-un mare procent din cazuri, aceste mingi pătrund în clădiri prin ferestre, uşi sau hornuri. Sunt rapoarte care afirmă că iau naştere în clipa când se dă un telefon. Pot exista în orice spaţiu închis metalic, chiar şi în interiorul avioanelor. Există mai mult de 2000 observaţii făcute de piloţi şi de specialişti care cunosc cerul. Se pot materializa oriunde şi pot trece prin orice obstacol. În 52% din cazuri, fulgerele globulare au fost observate în interiorul incintelor, 24% pe stradă şi doar 1% deasupra norilor. Comportamentul lor este imprevizibil. Datorită acestor caracteristici, mulţi pot crede că fulgerul sferic e o structură inteligentă. Fenomenul apare, de obicei, în timpul sau imediat după furtună cu tunete şi fulgere.
În majoritatea cazurilor (70%), apare după un trăsnet. La ruşi, 89% din cazuri s-au semnalat în timpul furtunilor şi 10% pe cer senin. La japonezi, doar 2,5% din fulgere au apărut în timpul furtunii. Luna preferată a fulgerelor globulare este iulie, urmată de august. Cele mai puţine apar în noiembrie. În timpul iernii, sunt aproape inexistente. Intervalul în care s-au înregistrat cele mai multe apariţii este între orele 12 şi 15.

Dispariţii explozive
Un fulger globular poate dispare în tăcere, cu zumzet uşor sau cu o explozie violentă. Stingerea lui este de obicei bruscă, explozivă (60% din cazuri), putând produce deteriorări ale obiectelor din jur. După dispariţie, în aer poate rămâne un miros caracteristic de ozon, sulf sau oxid de azot. Uneori s-a înregistrat prezenţa reziduurilor solide, a căror origine şi natură nu e foarte clară. Una dintre problemele care nu au fost încă rezolvate satisfăcător este înţelegerea modului în care fulgerele globulare pot să trăiască atât de mult. Odată cu creşterea diametrului, creşte şi durata de viaţă a unui fulger globular. În general, acesta trăieşte mai puţin de 5 secunde, dar s-au înregistrat cazuri de mai mult de 3 minute. Majoritatea celor 10.000 de cazuri de observaţii ale fulgerelor globulare e de origine rusă. Sunt observaţii mai ales cu caracter vizual, având în vedere imprevizibilitatea fenomenului.

Sfera artificială
Până acum, încercările de a reproduce fulgere globulare în laborator fie au eşuat, fie au generat numai rezultate vagi. Cercetătorii israelieni au reuşit recent să recreeze asemenea bile de foc în condiţii controlate în laborator. Ei cred că fulgerul globular este o combinaţie de torţă şi bec cu halogen. Eli Jerby şi Vladimir Dikhtyar de la Universitatea din Tel Aviv au folosit o „foreză cu microunde”.
Dispozitivul este similar cu un cuptor cu microunde obşnuit de 600 W, cu singura excepţie că întreaga putere este concentrată în numai 1 cm³. Ei au îndreptat microundele către interiorul unui strat de sticlă, siliciu, germaniu, oxid de aluminiu şi alte ceramice. Energia microundelor a produs o zonă fierbinte în substrat, iar, apoi, pe măsură ce oamenii de ştiinţă au ridicat foreza din solid, zona fierbinte a fost şi ea ridicată în atmosferă.
Picătura fierbinte a devenit, în mod spontan, datorită interacţiei cu oxigenul, o bilă de foc de aproximativ 3 cm, care a rezistat câteva milisecunde. „Bila de foc arată ca o meduză încinsă, zbătându-se în aer”, a spus Jerby. Prin urmare, au reuşit să creeze un fulger globular în miniatură.

Misterul rămâne
„Abilitatea noastră de a genera asemenea bile de foc într-o manieră sistematică poate conduce la diverse tehnici de a sintetiza bile de foc din diferite materiale”, explica Jerby. El speră chiar că aceste mingi de foc să aibă aplicaţii practice în depunerea de straturi subţiri sau producerea de energie. Fulgerul globular ar putea funcţiona în laborator ca instalaţie în care să se realizeze procese de fuziune nucleară. Şi-ar găsi aplicaţii în economie, industrie, uz casnic (încălzire, de exemplu). Dar, deşi acum poate fi creat în laborator, şi speranţele oamenilor de ştiinţă se îndoiesc chiar în zilele noastre. Obiecţiile scepticilor sunt foarte asemănătoare cu argumentele acelora care contestă relatările despre farfuriile zburătoare. Dovezile sunt neconcludente, majoritatea, dacă nu chiar totalitatea fotografiilor sunt îndoielnice, şi nicio teorie ştiinţifică logică nu poate da o explicaţie plauzibilă fenomenului.

Fel de fel de fulgere
În natură s-au observat mai multe forme de fulgere:

Fulger globular

Fulger fierbinte (heat lighting)

Fulger mărgică

Fulger foaie

Fulger tăcut

Fulger negru

Fulger fundă

Fulger colorat

Fulger produs în nori

Fulger între nori

Fulger într nori

Fulger într nori şi pământ

Fulger între nori şi atmosferă

Savanţii şi fulgerele
Natura electrică a fulgerului a fost dovedită de către M.V Lomonosov şi Benjamin Franklin. Primul a descoperit că în atmosferă există electricitate chiar şi atunci când timpul este frumos. Ideile lui stau astăzi la baza teoriilor care explică electricitatea în atmosferă. Franklin a fost primul care a conceput un experiment care a dovedit natura electrică a fulgerului. A presupus că norii sunt încărcaţi cu sarcini electrice, deci fulgerul trebuie să fie tot de natură electrică. A experimentat mai întâi cu un zmeu. În timpul unor descărcări electrice din Pennsylvania, în anul 1752, cel mai faimos zmeu din istorie a zburat cu scântei.
Primul care a studiat serios fulgerul a fost F. Arago (1786÷1853), în cartea „Furtuni şi fulgere”, unde vorbeşte şi despre fulgerul globular. În 1952, savantul suedez Benedick a publict o lucrare în care spunea: „Înainte de toate, denumirea de fulger globular nu e exactă. Ar fi mai corect să fie denumit glob fulgerător, deoarece nu e deloc un fulger”.

Cifre fulgerătoare

• Fulgerul liniar poate avea o lungime de 1÷3 km şi poate dura câteva sutimi de secunde;
• În fiecare minut, Pământul este lovit de aproximativ 1800 trăsnete;
• În fiecare zi, trăsnetul omoară, pe întreg Pământul, 20 de persoane şi răneşte 80;
• Probabilitatea medie de a observa un fulger globular, în timpul unei vieţi medii de 80 ani, este de 0,63%;
• În fiecare secundă, izbucnesc circa 100 de fulgere liniare;
• S-a calculat că există 4 fulgere globulare la fiecare fulger liniar;
• Un fulger are intensitatea curentului de 10÷20 kA şi tensiunea electrică de 30÷200 MV;
• Cel mai mare fulger globular cunoscut este de aproape doi metri în diametru.

În final aveţi un film despre „bilele de foc”, unele percepute ca fenomene naturale explicate, altele ca fenomene  misterioase, încă neelucidate.

Cascada de foc

Cascadele sunt, în general, spectaculoase, dar Cascada de foc din Parcul Yosemite este, cu siguranţă, un fenomen unic în lume.

Denumită şi Coada calului, cascada este una dintre cele mai frumoase de pe întreg continentul Nord-American, dar e cu adevărat specială timp de numai două săptămâni pe an. Primele cascade de foc din Yosemite erau făcute de oameni. Focuri mari erau aprinse pe Vârful Glacier şi tăciuni aprinşi erau apoi împinşi la vale, de-a lungul peretului de granit al versantului, pe înserat. Era un spectacol deosebit, repetat cu regularitate înaintea incendiului stârnit accidental în acest mod, în anii '60, eveniment în urma căruia obiceiul a fost sistat.

Dar acest lucru nu a însemnat că Yosmite avea să rămână fără o cascadă; dimpotrivă oamenii chiar au descoperit una încă şi mai frumoasă. Atunci când condiţiile naturale sunt potrivite, turiştii se pot bucura de un spectacol unic, în timpul căruia apa se transformă în flăcări. În perioada ultimelor două săptămâni din februarie, atunci când soarele străluceşte deasupra Văii Yosemite, iar apa se scurge în josul peretelui montant de granit, are loc fenomenul cascadei luminoase.

Din păcate, pentru că norii şi furtuniile sunt comune în perioada lunilor de iarnă, iar uneori California are şi ani secetoşi, Cascada de Foc (Coada Calului) poate fi admirată rar şi, în general, la noroc.

Material preluat de pe http://www.descopera.ro/

Focul Viu

Pe Valea Slănicului, pe un deal în apropiere de satul Terca (comuna Lopătari), judeţul Buzău, se petrece un fenomen natural numit Focul Viu.

Acesta se datorează gazelor naturale emanate din adâncurile pământului şi care, îndată ce ies la suprafaţă, se autoaprind; flăcările ard continuu , având înălţimea de circa 1 m.

Fireşte, în asemenea caz, pompierii nu sunt sesizaţi; ei pot, eventual, să se alăture turiştilor curioşi să cunoască asemenea fenomen.