Focurile de Paşti

Aprinderea focurilor ceremoniale în anumite zile ale anului, ca să se joace în jurul lor sau să se sară peste ele, este un obicei străvechi în Evul Mediu. Consemnarea originii mai vechi decât creştinismul se află în sinoadele creştine ale sec. al VIII-lea, care cereau suprimarea acestor ritualuri ca fiind păgâne. Adesea, în cadrul acestor ceremonii sunt arse efigii, simulându-se arderea unor persoane vii; în vechime, se crede că erau arşi chiar oameni adevăraţi.

Focurile în aer liber se aprind mai ales primăvara şi la solstiţiul de vară, dar şi toamna, şi iarna, în unele locuri, mai ales în jurul sărbătorii Tuturor Sfinţilor (31 octombrie), de Crăciun şi în ajunul Bobotezei.

Cele de primăvară cădeau de obicei în Postul Mare - ajunul Paştelui şi 1 Mai.

Focurile din Postul Mare sunt frecvente în Belgia, nordul Franţei şi în unele părţi din Germania.

În Ardenii belgieni, cu 1-2 săptămâni înainte de „Ziua Marelui Foc”, copiii merg din casă în casă ca să strângă lemne. La Grand Halleux, cel care nu le satisface cererea e urmărit a doua zi de copii, ca să-i înnegrească obrazul cu cenuşa din focul stins. Când soseşte ziua, copiii taie tufişuri şi mături, iar seara focurile ard pe înălţimi. Există credinţa că trebuie să se zărească şapte focuri, ca satul să fie ferit de incendiu. Dacă fluviul Meusa e îngheţat, se aprind focuri şi pe gheaţă. Tot la Grand Halleux, în mijlocul grămezii de lemne, se ridică o prăjină numită makral sau „vrăjitoarea” şi cel mai tânăr mire aprinde focul.

În vecinătatea localităţii Morlanwelz (tot în Belgia), se arde în foc un om de paie. Tineri şi copiii sar peste foc pentru o recoltă bogată, căsătorii fericite sau pentru a fi feriţi de colici.

La Paturages (Belgia), în ţinutul Hainaut, obiceiul dăinuie încă din 1840 sub numele de Escouvion sau Scouvion. În prima duminică din Postul Mare, numită ziua micului Scouvion, tinerii şi copiii alergau cu torţe aprinse prin gradini şi livezi strigând: „Aduceţi mere, aduceţi pere şi vişine negre pentru Scouvion”. La aceste cuvinte, cel ce purta torţa o învârtea în aer şi o arunca printre ramurile merilor, perilor şi vişinilor. Duminica următoarea era Marele Scouvion şi se repeta scena pâna se lăsa noaptea.

În Brabant (Olanda), până în sec. al XIX-lea, în aceeaşi duminică, femei şi bărbaţi deghizaţi în femei, mergeau cu făclii aprinse pe câmp, unde cântau cântece hazlii pentru a alunga „semănătorul rău”, pomenit în Evanghelie în legătură cu acea zi.

În Franche-Comte (Franţa), la vest de Munţii Jura, prima duminică din Postul Mare e Duminica Tăciunilor (Brandons), din cauza focurilor ce se aprind. Sâmbata sau duminica, flăcăii satului se înhamă la un car şi, trăgându-l pe uliţe, se opresc la casele cu fete şi cer un braţ de lemne. După ce s-au strâns destule lemne, le dau foc. Toţi sătenii se adună în unele locuri, după ce bate clopotul pentru rugăciunea Angelus, şi se dă semnalul petrecerii strigând: „La foc, la foc !”. Tineretul joacă în jurul focului şi sar peste tăciunii aprinşi. Cine sare fără să-şi pârlească îmbrăcămintea se va căsători în cursul anului. Făclii aprinse sunt purtate pe uliţe sau pe câmp şi, când trec pe lângă livezi strigă: „Fie poama mai deasă ca frunza”.

Până de curând, la Laviron, departamentul Doubs (estul Franţei), focurile erau aprinse de ultima pereche căsătorită. În mijlocul focului se înalţa un stâlp cu un cocoş de lemn în vârf, care era oferit câştigătorului întrecerilor la alergări ce se organizau.

În Auverne (partea centrală a Franţei) se aprind focuri în seara primei duminici din Postul Mare, în fiece sat, cătun, fermă, iar oamenii joacă şi sar peste flăcări. Urmează ceremonia Grannas-Mias (o torţă de paie aprinsă în vârful unei prăjini). La ultimile pâlpâiri, cei ce iau parte la ceremonie îşi aprind torţele şi le duc în livezile, ogoarele şi grădinile învecinate şi oriunde sunt arbori fructiferi, cântând: „Granno prietene, Granno tată, Granno mamă”. Pun toate torţele arzând sub crăcile fiecărui pom, cântând: „Arzi tăciune: o creangă verde, un coş plin. În unele locuri, oamenii aleargă pe câmp scuturând cenuşa torţelor pe semănături, o pun şi în cuiburile păsărilor, iar după ceremonie, se duc acasă şi se ospătează (cu clătite şi pandişpan); e deci o vrajă pentru a spori fertilitatea. Granno ar putea fi vechiul zeu celtic Grannus - identificat de romani cu Apollo, al cărui cult e atestat de inscripţiile găsite în Franţa, Scoţia şi pe malurile Dunării.

Şi în regiunea Picardia (Franţa), în prima duminică din Postul Mare, poporul purta torţe pe câmpuri, descântând şoarecii de câmp şi neghina. Copiii alergau, cu torţe în mână, pe ogoare ca să se facă pământul mai roditor.

La Verges, sat între Jura şi Combe D’Ain (Franţa), torţele se aprindeau pe vârful unui munte, iar cei ce le aduceau mergeau din casa în casă, cerând mazare prăjită şi obligând toate perechile căsătorite, în cursul anului, să iasă la dans.

Şi în Berry (centrul Franţei) focurile se aprind după apusul soarelui, întreaga populaţie a satului răspândindu-se prin ogoare, vii, livezi, cu torţe din paie aprinse. În timp ce bărbaţii flutură făcliile în jurul pomilor cu rod, femeile şi copiii leaga, în jurul arborilor, împletituri din paie de grâu, pentru îndepărtarea bolilor ce pot lovi roadele pământului.

Germania, Austria, Elveţia au obiceiuri asemănătoare.

În munţii Eifel din Prusia, în prima duminică din Postul Mare, tinerii strângeau paie şi vreascuri, din casă în casă, pe care le puneau în jurul unui fag înalt şi subţire, de care era ţintuită, în cruciş, o bucată de lemn.

Claia era numită „Colibă” sau „Castel”. I se dădea foc şi tinerii păşeau, în jurul „castelului” în flăcări, cu capul descoperit, purtând fiecare o torţă şi rugându-se cu glas tare. Uneori, în colibă era ars şi un om de paie. Dacă fumul se îndrepta spre ogoare, acesta anunţa o recoltă îmbelşugată. În aceste zile, în Eifel se făcea o roată mare de paie, trasă de trei cai spre vârful unei coline. La căderea nopţii, tinerii o aprindeau şi îi dădeau drumul să se rostogolească.

În jurul localităţii Echternach din Luxemburg, ceremonia se numeşte „arderea vrăjitoarei”.

În Tirol (vestul Austriei), în prima duminică din Postul Mare, se înconjoară un brad tânăr şi subţire cu paie şi lemne de foc. Pe vârful copacului se prinde un chip antropomorf, „vrajitoarea”, din haine vechi, umplut cu praf de puşcă. Noaptea se dă foc copacului , fete şi băieţi dansează în jurul lui, fluturând făclii şi cântând versuri în care se disting: „grâul în coşuri, plugul în brazdă”.

În Elveţia se obişnuieste, şi acum, să se aprindă focuri pe locurile înalte (în prima duminică din Postul Mare, care e cunoscută ca Duminica Scânteilor). În unele locuri, se aprind roţi din paie şi spicuri pentru recolta din anul următor.